Într-o zi, tocmai ce mă trezisem și mă bucuram de frumusețea dimineții de primăvară, m-am pomenit cu un mic Marțian ce mă privea fix în ochi. Mi-a spus că a venit aici pe Pământ într-o misiune specială, că el trebuie să afle cum este iubirea pământenilor și că mă roagă pe mine să îl ajut, și că nu prea mai are timp de pierdut. M-am uitat și eu fix la acest Marțian ce îmi părea ciudat cu graba lui și cu interesul lui pentru iubire, dar, cum de la o vreme nu mă mai uimesc ciudățeniile, am acceptat să îi povestesc ce știu eu și ce înțeleg eu prin iubire. Tocmai citisem cartea lui Erich Fromm, “Arta de a iubi” și teoria lui Erich îmi plăcuse foarte mult, așa că l-am poftit pe musafirul meu grăbit să se așeze alături de mine, pe terasă, și să îmi pună întrebări.
Foarte serios, s-a așezat alături de mine și, continuând să mă fixeze cu privirea, m-a întrebat:
- Spune-mi, cum privesc oamenii iubirea?
- Aşa cum un copac are nevoie de soare, apă şi hrană, noi, oamenii, avem nevoie de dragoste, am început eu să răspund încercând să-mi amintesc ce ştiam despre iubire. Această nevoie de dragoste provine din dorinţa noastră de a ieşi din izolarea în care ne simţim de cele mai multe ori captivi, căci, ştii ceva? La naştere, noi suntem alungaţi dintr-o stare bine definită, plăcută, care ne oferă siguranţă, într-o stare cu totul nouă, nesigură. O lume în care descoperim că avem certitudini doar în ceea ce privește trecutul nostru, în timp ce singura certitudine a viitorului pare să fie moartea. Avem mare nevoie de iubire și această nevoie trebuie satisfăcută așa cum avem nevoie să satisfacem orice altă trebuință fiziologică. Și, așa cum învățăm să ne satisfacem trebuința de hrănire, de exemplu, cum învăţăm să ne hrănim sănătos, respectiv învățam ceea ce înseamnă hrană sănătoasă, învățam cum să mestecăm sănătos, la ce interval de timp să mâncăm pentru a ne alimenta sănătos, ce cantitate să mâncăm pentru a ne încadra în limitele de ponderabilitate considerate normale și sănătoase, așa avem nevoie să învățam să iubim sănătos… Știi, mulți dintre noi oamenii, cred că a iubi vine de la sine, că nimic nu e mai simplu decât să iubim și nu știm că a iubi presupune o activitate și o anumită orientare a caracterului nostru. Mulți dintre noi ne închipuim că totul este să găsim obiectul potrivit pe care să-l iubim sau care să ne iubească. Apoi, majoritatea dintre noi, confundăm trăirea inițială a îndrăgostirii cu starea permanentă de iubire sau, mai bine zis, cu menținerea unei stări permanente de iubire, iar această confuzie ne lasă de multe ori dezamăgiți și temători. Dezamăgirile și teama ne fac să ne închidem în noi, să ne refuzăm nevoia de a mai iubi, de a ne mai exprima iubirea pe care o simțim. Din păcate, majoritatea dintre noi limităm iubirea la a fi noi iubiți și nu mai avem în vedere capacitatea noastră de a-i iubi pe ceilalți, chiar dacă, teoretic, suntem de acord cu această idee.
Pentru că părea nedumerit am tăcut puțin și apoi am continuat.
- Uite, ca să înțelegi mai bine, să îți spun cum facem noi, oamenii, în mod practic, în legătură cu iubirea. Mulți dintre noi ne întrebăm “Cum să ne facem iubiți?”, “Cum să devenim demni de iubire?” Raționalizăm pe tema iubirii ca și cum iubirea ar fi o ecuație matematică, ceva ce ar trebui gândit și nu un sentiment ce trebuie trăit și simțit cu toată ființa. Pentru atingerea acestui scop, urmăm diferite căi. O cale practicată în special de bărbați este să aibă succes, să fie cât mai puternici și mai bogați, în limitele permise de poziția socială, să fie “bărbaţi bine”. Și își consumă multă energie în aceste direcții. O altă cale, practicată mai ales de femei, este să se facă atrăgătoare, îngrijindu-şi trupul, îmbrăcămintea, părul astfel încât ele să se bucure de o simpatie generală și să fie considerate “femei atrăgătoare”. Și ele consumă multă energie în aceste direcții și mulți bani (banii bărbaților puternici, de succes şi bogați sunt foarte preferați). Alte căi de a fi atrăgători, practicate atât de bărbați cât și de femei, sunt: să avem maniere plăcute, să purtăm conversații interesante, să fim săritori, modești, inofensivi. Și asta este foarte bine, dar nu este suficient, căci nici nu ai idee ce este în spatele acestor imagini de bărbați și de femei. Câte suferințe sau dezamăgiri sunt! Cei mai mulți dintre noi îi vrem pe cei din jurul nostru într-un anume fel, un fel potrivit cu al nostru, cu lumea noastră interioară, fără să ținem prea mult cont de ceea ce sunt cei din fața noastră, de individualitatea lor, deoarece, din păcate, așa putem controla ceea ce se întâmplă, așa putem domina situațiile și putem influența şi aşa ne simţim siguri. Noi oamenii, avem de cele mai multe ori o mare nevoie de dominare și de control pe care le manifestăm în interacțiune cu ceilalți semeni ai noștrii, în numele iubirii. Din dorința de a fi iubiți și de a nu fi singuri, de multe ori noi devenim replici fidele ale lui Procust, tăind sau lungindu-i pe cei din jurul nostru după măsura “patului” nostru. Metaforic vorbind, “Patul lui Procust” este simbolul tendințelor de încadrare a celorlați, a sentimentelor lor, a gândurilor lor, într-un tipar prestabilit, modelat după propria noastră lume interioară și mai puțin după realitate, după ceea ce este în exterior. A îi „tăia” pe ceilalți sau „a trage” forțat de ei pentru a fi pe potriva unui calapod nu este, în mod sigur, cel mai bun mod ca noi, oamenii, să ne arătăm iubirea și totuși de cele mai multe ori așa se întâmplă. Pe de altă parte, din dorința de a fi iubiți și de a nu fi singuri, de multe ori căutăm să facem pe placul celorlalți, „schilodindu-ne”, „mutilându-ne”, „sacrificându-ne”, acceptând să fim puși pe un „pat al lui Procust” de către cel iubit. Din teamă că nu am putea fi acceptați, ascundem ceea ce este autentic în noi, nu știm cum să reacționăm, se naște frica, teama că vom fi criticați de ceilalți. Dar acest tip de relație este un tip de relație nesănătoasă și în această relație, de fapt, nu există libertate și nu există iubire. Aceste relații sunt doar forme imature de iubire pe care le numim uniuni simbiotice.
Ochii micului Marțian deveneau parcă din ce în ce mai mari, gata să mă cuprindă cu totul și o întrebare ghiceam că se naște pe chipul lui.
- Dar ce este uniunea simbiotică? l-am auzit spunând și vocea lui era așa de profundă și parcă îmi aducea întreaga lui planetă pe terasa casei mele.
“De unde vii tu dragul meu musafir?” mă întrebam eu în gând, dar am renunțat să mă mai gândesc, căci ochii lui deveniseră rugători și îmi spuneau cât de mult se grăbește el.
- Bine. Ca să înțelegi ce este uniunea simbiotică o să încep cu modelul biologic al unei uniuni simbiotice. Acest model îl regăsim în relația dintre mama însărcinată și fătul ei. Sunt două ființe și este totuși doar una. Ele trăiesc „laolaltă” (symbiosis) și au nevoie una de cealaltă. Fătul este parte din mama sa, de la ea primește tot ceea ce îi este necesar, iar mama este pentru el lumea întreagă. Ea îl hrănește, ea îl protejează, dar, în același timp, viața ei este amplificată prin existența fătului său. Modelul psihic al unei uniuni simbiotice, constă în existența unui atașament asemănător celui biologic, dar imaginează-ți această uniune pe plan psihologic, în condițiile în care trupurile sunt independente. Uniunea simbiotică psihică are două forme: o formă pasivă și o formă activă. Forma pasivă a uniunii simbiotice este cea de subordonare sau de masochism. Persoana masochistă se eliberează de sentimentul izolării și separării transformându-se în parte integrantă a unei alte persoane, care o dirijează, o ghidează, o protejează, acea persoană fiind însăși viața și oxigenul său. Relația masochista poate fi îmbinată cu dorința fizică, sexuală și, în acest caz, este vorba de o subordonare la care participă atât mintea cât și întregul trup. Puterea celui căruia i se subordonează este mult amplificată; acela este totul, persoana masochistă nemaifiind nimic. Doar ca parte a celuilalt, masochistul are măreție, putere, certitudine. În același timp el nu are de luat decizii, nu își asumă niciun risc; nu este niciodată singur, dar nu este nici independent; nu are integritate și nu este încă pe deplin “născut”. În toate cazurile, persoana masochistă renunță la integritatea sa, se transformă pe sine în instrumentul unei ființe sau al unui lucru exterior sieși și nu mai are nevoie să-și rezolve problema vieții prin propria sa activitate productivă. Cealaltă formă a uniunii simbiotice, despre care îți spuneam, este forma activă și anume dominația sau sadismul. Persoana sadică dorește să scape de însingurarea sa transformând o altă persoană în parte integrantă a sa. Se amplifică și se intensifică pe sine încorporând o altă persoană, care îl idolatrizează. Persoana sadică este la fel de dependentă de persoana subordonată ca aceasta din urmă de prima și nici una nu poate trăi fără cealaltă. Diferența este că persoana sadică este cea care comandă, exploatează, rănește, umilește, pe când cea masochistă este comandată, exploatată, rănită, umilită. Trăsătura pe care o au în comun este fuziunea prin renunțare la integritate.
- O, dar cum pot pretinde oamenii că îi iubesc pe ceilalți semeni ai lor și cum pot ceilalți să creadă sau să înțeleagă că sunt iubiți dacă iubirea este arătată într-un asemenea mod? Cum poate crede cineva că este iubit fiind rănit, expoatat, umilit de chiar ființa pe care o iubește cel mai mult? mă întreabă uimit micul meu interlocutor.
- Da, este greu de înțeles, dar cei care trăiesc în astfel de relații simbiotice, de multe ori se simt foarte bine împreună, i-am spus eu.
- Și cum este iubirea matură? mă întreabă cu speranță micul Marțian, dar ochii lui mari erau în lacrimi.
- Contrar uniunii simbiotice, iubirea matură înseamnă uniunea cu celălalt sau cu ceilalți cu condiția păstrării propriei integrităti și a propriei individualități. În această iubire, două ființe pot să devină una singură și totuși să rămână două.
Și încep să râd de acest paradox, apoi continui.
- Iubirea nu este neapărat o relație cu o anumită persoană, iubirea este o atitudine, este o orientare a caracterului nostru, care ne permite să ne corelam cu lumea în întregul ei, nu doar cu un “obiect” al iubirii. Dacă cineva iubește numai o singură persoană și nu manifestă decât indiferență față de toți ceilalți semeni ai săi, iubirea sa nu este iubire, ci un atașament simbiotic sau un egocentrism lărgit. Totuși, cei mai mulți dintre noi ne închipuim că iubirea ține de un obiect și nu de capacitatea psihicului nostru de a iubi. Ba mai mult, ne închipuim chiar că neiubind pe nimeni altcineva în afară de persoana iubită, ne dovedim intensitatea iubirii și continuăm să căutăm obiectul potrivit crezând că totul va merge ca de la sine. Realitatea este că dacă eu iubesc într-adevăr un om, îi iubesc pe toți oamenii, iubesc lumea, iubesc viața. Dacă pot spune cuiva: “te iubesc”, trebuie să pot spune: “ iubesc în tine pe toată lumea, iubesc prin tine lumea întreagă, mă iubesc și pe mine însămi prin tine.” Să iubim pe cineva nu este doar un simțământ puternic, ci este și o decizie, o judecată, o promisiune. Dacă iubirea ar fi doar un simțământ, promisiunea de a ne iubi veșnic unul pe altul nu ar avea nici un fundament. Un simțământ vine și se poate duce. Iubirea însă este o activitate, iar caracterul ei activ poate fi descris prin afirmația că a iubi înseamnă în primul rând a da, și nu a primi. Dincolo de această dăruire, caracterul activ al iubirii implică întotdeauna câteva elemente de bază precum: grija, responsabilitatea, respectul, cunoașterea.
- As vrea să îmi spui mai multe despre acestea toate, mă roagă micul Marțian cu vocea lui blândă și simt că emană atât de multă pace şi iubire cum nu am mai simțit niciodată până să îl întâlnesc pe el.
- Da, îți explic tot, și încep să râd iar. M-a cucerit acest Marțian, cu ochii lui mari, cu sentimentele lui puternice, cu capacitatea lui de înțelegere profundă. Stă serios, și înregistrează tot ceea ce îi spun și chiar pare că viața lui depinde de cum își îndeplinește misiunea sa. Așa că îmi continui povestea:
-Uite, dacă o femeie ne spune că iubește florile și vedem că ea uită să le ude, nu putem să credem în “dragostea” sa pentru flori. Aceasta este grija. lubirea este grija activă pentru viața și dezvoltarea celui iubit. Responsabilitatea este înțeleasă, de cele mai multe ori, ca o îndatorire, ca ceva impus din exterior, dar responsabilitatea, în adevăratul său sens, este un act în întregime voluntar. A fi responsabili înseamnă a fi în stare și a fi gata să răspundem la nevoile fizice și psihice ale celuilalt. Respectul înseamnă, conform rădăcinii cuvântului latinesc “respicere”, “a privi la”, “capacitatea de a vedea o persoană așa cum este ea, de a fi conștient de individualitatea sa unică”. Respectul înseamnă preocuparea ca cealaltă persoană să se dezvolte și să se desfășoare pe căile sale proprii, dar respectul devine posibil numai după ce individul își câștigă independența sa, fără să mai există nevoia de dominare sau de exploatare a celorlalți. Iar, cunoașterea, calea de a-l cunoaște pe celălalt, de a îl întâlni, este calea iubirii. Trăirea sentimentului de uniune cu celălalt transcende gândirea, transcende cuvintele, dar, cunoașterea prin gândire, ca și cunoaştere psihologică, este o condiție necesară pentru cunoașterea deplină a celuilalt. Trebuie să cunoaștem obiectiv atât propria noastră persoană cât și persoana cealaltă pentru a fi în stare să vedem realitatea sau, mai bine zis, să ne ridicăm deasupra iluziilor, deasupra eventualelor imagini irațional distorsionate despre ceilalți. Numai cunoscând ființa umană obiectiv, putem să-i cunoaștem esența ultimă. Toate acestea, grija, responsabilitatea, respectul și cunoașterea, sunt reciproc dependente. Ele sunt atitudini ce se regăsesc în întregime la persoana matură.
- Îmi spuneai mai devreme despre dăruire, despre caracterul activ al iubirii care înseamnă în primul rând a da şi nu a primi. Ce înseamnă acestea? mă întreabă curios micul Marțian.
- Cea mai răspândită eroare printre noi oamenii este că a da ceva ar însemna “a renunța la ceva”, “a ne priva de ceva”, “a face un sacrificiu”. Când caracterul nostru e de tip mercantil suntem dispuși să dăm, dar numai dacă primim ceva în schimb, căci să dăm ceva fără să primim înseamnă să fim înșelați. Când avem o orientare în principal neproductivă, credem că a da înseamnă a ne sărăcii și de aceea, majoritatea dintre noi, refuzăm să dăm. Când credem că facem un mare sacrificiu dăruind, dăm şi îndurăm o mare suferință crezând că trebuie să dăm tocmai pentru că este o virtute să suferim, să ne sacrificăm, fără să luăm în considerare că am putea să avem parte de bucurie în acel act al dăruirii.
- Și cum pot oamenii să simtă fericire când dăruiesc? mă întreabă, din nou, micul Marțian.
- În lumea materială, îi răspund eu, fiecare dăruiește din bogăția sa și bogat este cel ce dăruiește mult și nu cel ce are mult, iar cel ce dăruiește este fericit. În lumea psihicului uman, ne putem oferi pe noi înşine, putem oferi ceea ce avem mai prețios, viața noastră. Asta înseamnă că dăruim ceea ce este viu în noi, dăruim bucuriile noastre, ceea ce ne pare nouă interesant, ceea ce gândim, ceea ce știm, umorul nostru, tristețile noastre – toate expresie a ceea ce este viu în noi. Oferind astfel din viața noastră, îi îmbogățim pe ceilalţi, îi facem să simtă mai intens că trăiesc și, totodată, simțim noi înșine mai intens că trăim. Nu dăm ca să primim, căci a da este în sine o extraordinară bucurie, dar dăruind, aducem la viață ceva în celălalt, iar acest ceva se reflectă asupra noastră înșine.
În timp ce îi vorbeam simţeam cum sufletul meu se umplea de iubire, simţeam cât de mult îl iubeam pe el şi cum această iubire mă umplea pe mine de bucurie şi mă făcea să mă simt mai bogată în acea frumoasă dimineaţă de primăvară.
-Îți mulțumesc pentru ceea ce mi-ai spus, mi-a zis Micul Marțian. Înţeleg că facultatea de a iubi și, implicit de a dărui depinde foarte mult de gradul de dezvoltare a caracterului omului, iar această dezvoltare a caracterului presupune depășirea dependenței de alții, a dorinței de exploatare a semenilor. Înțeleg că această dezvoltare presupune dobândirea încrederii omului în propriile forțe umane, precum și curajul de a se bizui pe propriile lui puteri în atingerea țelurilor sale, iar în măsura în care aceste calități îi lipsesc, omul se teme să se dăruiască și, deci, să iubească. Experimentând să îi iubiți pe ceilalți fără să așteptați să fiți iubiți poate să vi se pară foarte greu, dar plăcerea pe care o descoperiți atunci nu are seamăn. Este plăcerea de a oferi și este plăcerea de a fi liber.
- Da, aceasta este teoria lui Erich Fromm și așa simt și eu că este, îi răspund eu și gândurile mele plecaseră departe, în altă lume. Da, să experimentăm să dăruim și să iubim, fără să așteptăm să fim iubiți sau să primim ceva în schimb, repet ca un ecou…Și simțeam nevoia să-l cunosc mai mult pe micul meu vizitator, să îi mulțumesc, sa-l rog să îmi spună despre el, despre cum iubeşte el, dar când mi-am întors ochii către locul în care știam că stătea, am constant cu surpindere că nu mai era cu mine, că plecase….
Locul pe care stătuse emana însă atât de multă iubire încăt părea că el mai este încă acolo, cu mine…
Am rămas, pe gânduri, meditând încă la iubire, la ceea ce simţim noi oamenii, la faptul că fiecare din noi experimentăm iubirea atât de diferit, de unic şi uneori de neînţes, încât îmi pare că ceea ce experimentăm fiecare sunt ca mici părţi adevărate dintr-un mare Adevar.
Cu drag, Daniela Dumitru
Bibliografie: 1.Fromm, Erich, Arta de a iubi, Editura Anima. 2.Maslow, Abraham H. (2007). Motivație și Personalitate. Editura Trei.
